In 1989 eram in armata, la Bacau. Pe 17 s-a dat alarma, ni s-a zis ca au intrat ungurii in tara. “Hai, scoateti tunurile, aliniati-le. Le atasam la camioane, plecam”. Eram la arma artilerie.
Suna serios, nu?… Tunurile astea erau mindria armatei - de tragere in munti, romanesti. Atit ca nu percutau. De fapt singurele noastre tunuri care chiar puteau sa traga erau niste obuziere Skoda. Si unele, si altele facusera al II-lea razboi.
Asadar stam noi in umezela noptii si asteptam sa ne incolonam, discutind cum vom vedea Budapesta prin catarea tunului. Dar nimic nu se intimpla, orele trec. Ajungem sa ne punem intrebari. Incepem sa aplicam arma deductiei.
In fine, ne gindim ca poate a inceput revolutia. N-avem cum sti precis, fara radio, fara nici o sursa de informatii.
Ordinul de incolonare se contramandeaza, nu mai plecam nicaieri. Stam si pazim unitatea, cu trei cartuse in incarcator.
De ce trei cartuse? Pai orice soldat care a servit in armata comunista stie. Nu se dau mai multe cartuse, ca e pericol sa impuscam ofiterii.
Mai trec niste zile, timp in care habar n-avem ce se intimpla, pina cind la prinz pe 22 plutonul trece pe linga un tabist vesel:
- Baa, a fugit Ceausescu!…
La care nimeni nu schiteaza un gest. Mergem mai departe, sting-drept-sting, dupa care zic:
- Ati auzit, ba? A fugit Ceausescu, acum s-a terminat…
- Taci, ma, din gura, vrei sa ne bagi in bucluc? zice locotenentul.
Toti o tin milc. Numai soldatul din spatele meu, Mihai, imi da un brinci de bucurie.
