. Cine a fost Cicero? Un politician, avocat şi filozof roman, care a trăit puţin înainte de Christos, între 106-43.
A fost consul al Romei în 63, anul în care s-a născut viitorul împărat
Octavian. Mai tîrziu, cu ascensiunea lui
Pompei, i-a luat partea acestuia în războiul civil cîştigat de
Cezar. A fost mai tîrziu iertat şi reprimit la Roma de către Cezar, devenit acum dictator; Cicero a fost astfel martor dar nu şi conspirator al asasinării lui Cezar din 44. În anii care au urmat Cicero a fost cel mai influent dintre senatori, trasînd o politică de salvare a republicii ca formă de guvernare a imperiului. A fost proscris, alungat şi omorît ca urmare a înţelegerii tripartite dintre
Marc Antoniu, Octavian şi
Lepidus, cînd aceştia au devenit aliaţi în 43 formînd al doilea triumvirat.
La distanţa în timp care ne separă de Roma lui Cicero, a lui Cezar şi a lui Octavian, ne este foarte greu să spunem cine a avut dreptate în încrîncenatele bătălii politice ale acelui timp. Dacă am fi trăit acele vremi, de partea cui am fi fost oare? L-am fi privit pe Cicero ca pe un mare orator, om politic de înaltă moralitate, dedicat trup şi suflet ţării lui, trecînd peste propriul interes ca să-şi salveze republica de dictatură? Sau l-am fi văzut ca pe un politician abil, şmecher, punînd o faţă subţire de respectabilitate şi anulîndu-şi pe la spate adversarii prin lovituri şmechere sub centură?
Răspunsul urmează un pic din varianta dintîi şi un pic mai mult din varianta a doua. Dar putem, oare, noi judeca 2000 de ani mai tîrziu o lume politică în care loviturile pe faţă şi pe la spate erau norma, nu excepţia? Nici ceilalţi actori politici ai vremii nu erau cu nimic mai prejos sau mai puţin abili decît Cicero. Să-i judecăm pe Cezar şi pe Octavian: ei au abuzat chiar sistemul republican în sine, înscăunîndu-se, prin forţă, unul dictator, şi al doilea împărat.
Lumea politică a Romei în vremea lui Cicero era, culmea, aşezată pe calapodul încă familiar al zilelor noastre, împărţită între o grupare de stînga şi una de dreapta, chiar dacă termenii 'stînga' şi 'dreapta' au fost consacraţi mult mai tîrziu, în anii revoluţiei franceze.
Stînga timpurilor romane căuta să proptească interesele plebei, adică pe ale cetăţenilor mai puţin înstăriţi şi mereu înfometaţi, ale veteranilor care doreau să primească pămînt de la stat la sfîrşitul serviciului lor militar. Stînga controla în bună măsură instituţia tribunilor, care nu aveau voie să propună legi dar aveau drept de veto.
Dreapta păzea interesele patricienilor - ale nobililor, celor înstăriţi. Instrumentul politic al dreptei era Senatul.
Stînga şi dreapta erau tot timpul într-un echilibru instabil, îmbrăţişate într-o permanentă luptă, uneori dusă mai pe ascunselea, alteori mai pe faţă prin răzmeriţe sau proscrieri. Cicero era exponentul dreptei, în tot ce făcea el încerca să întărească instituţia Senatului, care era dominat de patricieni. Cezar, însă, era de stînga, cel puţin înainte să ajungă dictator - mai tîrziu, ca dictator, a urmat o politică mai echilibrată însă tot îndeajuns de favorabilă plebeilor.
Lupta aceasta politică era pînă la urmă o competiţie individuală acerbă, prin care toţi ajungeau să se bată să-l dea jos pe oricine ajungea să ridice capul şi să apuce un pic mai multă putere. Pînă şi instituţiile Senatului, ale celor doi consuli (consideraţi capii statului) precum şi cele ale tribunilor erau organizate în aşa fel încît nimeni nu putea pune mîna pe prea multă putere.
Consulii erau doi tocmai pentru a se controla unul pe altul, iar după expirarea termenului în post erau obligaţi să părăsească Roma o perioadă pentru a fi guvernatori ai unei provincii.
În pofida acestui sistem, Cezar reuşeşte să-l alunge pe co-consulul său Pompei în 48, şi să se impună dictator. În 44, în timp ce îşi pregătea legiunile pentru o invazie a Persiei, Cezar este asasinat în urma complotului lui Marcus Junius Brutus. Republica este restaurată temporar. Noii consuli ai republicii
Hirtius şi
Pansa îl înfrîng pe Marc Antoniu, mîna dreaptă a lui Cezar, în două bătălii consecutive la
Mutina, în 43, însă mor amîndoi în luptă, o dată cu ei dispărînd şansele restaurării republicii. Golul de putere este umplut de tînărul Octavian în alianţă cu Marc Antoniu şi Lepidus, care se înţeleg să-şi proscrie toţi duşmanii politici, incluzînd pe Cicero, declamind apoi ca Republica a cistigat dar practic desfiintind-o.
